mY puzzle

Incerc, cu mare durere in suflet, sa reconstituiesc puzzle-ul vietii mele.... dar nu pot... ma doare ce vad. 2006 nu a fost un an placut. Nu. Amintiri frumoase am avut, dar s-au sters... Au ramas cele dureroase. Au ramas clipele in care simteam ca ma pierd, au ramas clipele in care suportam o durere crunta atunci cand aripile imi erau smulse, privirea meA pierduta in noptile de vara din balconul mamei melE... Ce fac cu piesele de la sfarsitul lunii iulie?.. Ce fac cu piesele de la jumatatea lui septembrie?.. Atunci nu am trait. Nu. Atunci nu eram eU cea care respira, nu eram eU cea care statea in bratele mamei eI incercand sa resimta iubirea pt ea... eU eram doar cea de la miezul noptii, cea ce statea pe malul marii pierduta in ganduri. Cred ca au fost cele mai lungi saptamani pe care le-am trait pana acum... Daca nu era el... singurul prieten ce mi-a mai ramas.. poate nu m-as fi ridicat din abisul in care era cat pe ce sa cad. (Iti multumesc inca o data ca, desi la distanta fiind, ai acceptat sa vorbesti cu minE la telefon si sa ma asculti >:D< ) Dar nici cand am ajuns acasa nu m-am simtit bine... Eram si mai tulburata de prezenta lui... Asa cum mi-a zis o prietena aseara, "de cand am venit din Spania nu ai mai fost un om normal" : cred ca are dreptate. Nu, nu am mai fost un om normal (asta privind prin ochii meI, prin normalitatea meA, caci numai normala nu sunt eU.. ) pana pe 4 noiembrie, ziua aceea fermecata ce nu o voi uita niciodata, ziua cand l-am intalnit pe eL. Am simtit ca trebuie sa am incredere in eL... si .. in secunda urmatoare m-aM vazut spunandu-i tot ce aveam pe suflet, tot ce tineam in minE de atata timp, tot ceea ce ma determinase sa ma rup de realitate... M-A readus la viata... da... parca dormisem 1000 ani si abia acum realizasem cate aveam de facut. Am trecut trei luni de cand am reinceput sa traiesc... Sunt trei luni de cand simt cum aripile se refac pe zi ce trece mai mult...

In cartea sa, "Viata ca o prada", Marin Preda sustinea ca: "relief au numai lucrurile negative, iar lumina din sufletul nostru cu cat e mai puternica, cu atat mai mult subtiaza toate contururile din amintire si ne descurajeaza sa le reconstituim". Am urat cartea asta, dar din ea mi-au ramas intiparite in minte unele meditatii ca cea de sus, care se rasfrange asupra amintirilor. Sa fie oare adevarat ca cu cat amintirile sunt mai frumoase, cu atat se uita imprejurarile in care au avut loc, viu ramanand doar sentimentul, iar amintirile urate nu sunt uitate, ci din contra, raman vii in suflet, la fel ca si toate detaliile legate de ele? Eu zic ca da... de multe ori mi s-a intamplat asta. Chiar si acum, daca incerc sa-mi aduc aminte de aceea perioada neagra, resimt totul... si stiu totul.. pana si cele mai mici detalii...

Si tot nu reusesc sa-mi refac puzzle-ul vietii... lipsesc ceva piese.. intrebarea e: tU stii ce lipseste?...

Breathe no more

I've been looking in the mirror for so long,

That I've come to believe mY soul's on the other side.

All the little pieces falling, shatter.

Shards of mE,

Too sharp to put back together.

Too small to matter,

But big enough to cut mE into so many little pieces

If I try to touch her....

And I bleed...

I bleed...

And I breathe...

I breathe... no more...

Take a breath and I try to draw from my spirit's well.

Yet again you refuse to drink like a stubborn child.

Lie to mE,

Convince mE that I've been sick forever

And all of this,

Will make sense when I get better.

But I know the difference

Between mYself and mY reflection,

I just can't help but to wonder:

Which of uS do yoU love?

So I bleed...

I bleed...

And I breathe... I breathe... no...

Bleed...

I bleed...

And I breathe, I breathe...

No... more...

Ador piesa asta de la Evanesence. Ma regasesc in fiecare cuvant... Poate din cauza asta plang, aproape de fiecare data, atunci cand o ascult.

This blog it's a shard of mE...

We keep running from these sentences...

Are you still the same?

Has your opinion changed?

'Cause I don't know you anymore

I don't recognize this place.

The picture frames have changed and so has your name

We don't talk much anymore

We keep running from these sentences

But what I wouldn't give to see your face again....

Nu o sa spun de ce am scris aceste versuri si pentru cine. Nu conteaza. Acum pun un mare PUNCT. Si o iau de la capat... Azi nu conteaza decat ca e 26...

Un copil

"Nu imi lua curajul sa lupt cu noaptea grea. Tot ce am e inima..."

Sunt doar un copil. Si ca orice copil, ma tem... Eu nu ma tem de intunericul camerei mele sau de tunetele furtunii de afara. Nu... eu ma tem sa nu te pierd... eu ma tem sa nu-ti pierd iubirea.. ma tem de viitor...

Am vrut sa fug, caci n-am inteles de ce aveam atata incredere in tinE, nu intelegeam de ce simteam nevoia sa-ti vorbesc despre lucruri care numai eu are trebui sa le stiu... Erau atatea lucruri care la inceput nu le-am inteles...

Sunt doar un copil.. Si ca orice copil sunt fragila... si plang foarte usor...

Sunt doar un copil.. Un copil ce tE iubeste mai mult ca oricine, un copil ce tE iubeste cu toata inima sa... Sunt un copil ce tE iubeste si cand e departe, si cand plange, si cand zambeste, si cand doarme...

"And I will always love you baby... childishly...."

Versuri

De curand m-a intrebat cineva de ce nu-mi arat poeziile, de ce le tin numai pentru mine... si cativa oameni... N-am dat raspuns atunci... dar ii dau acum.

Versurile mele nu sunt tocmai normale... Scriu intr-o maniera ciudata... Pe care multi nu o inteleg - sau mai bine zis, refuza sa o inteleaga - si o critica... Evident. Omul, atunci cand nu intelege/cand nu-i place ceva, critica acel ceva, ii gaseste partile proaste. Nu imi place sa fiu criticata. Niciodata nu mi-a placut.

O poezie ce unui om - ma refer la un cititor, fie ca este prieten/cunoscut, etc. al autorului, fie ca este un strain - i se poate parea puerila, simpla, ciudata, complicata, proasta, cu nonvaloare, etc. pe cand, pentru autor reprezitna multe, sunt sentimentele sale puse pe foaie.

Tata a zis candva (pe vremea cand scria si el poezii) :

"Stupida sau nu, o poezie este o fotografie!

(...) o poezie este o fotografie in versuri a unui moment din viata, a unui gand, a unei idei, care din moment ce pot fi exprimate artistic, numai stupide nu-s! Fiindca poezia nu poate exprima, oricine ar fi autorul ei, ganduri stupide!"

Asta e. Voi continua, ca si pana acum, sa tin poeziile mele doar pentru mine si cateva persoane - care, zic eu, merita sa le arat ceva "bucatele din mine". Pacat ca unii nu apreciaza asta...

Poate intr-o zi... voi publica si aici o poezie... De ce nu? (De ce da?!) Ma mai gandesc :D

Prietenii & prietenii…

My life is full of people but you're my only friend, my best friend...

Cred ca am o ora de cand ascult numai 'Shakira – Your embrace' si fraza de mai sus imi tot umbla prin cap…
Nu… eu nu am prieteni… Eu am doar amici, colegi, cunostiinte… dar nu am prieteni… Am avut.. Si i-am pierdut.. Oare am gresit eu? Oare a fost vina mea? Oare a fost vina lor? Oare trebuie neaparat sa dam vina pe cineva?.. De ce mereu trebuie sa gasim pe cineva pe care sa-l invinuim? De ce mereu cautam vinovati? De ce nu ne gandim ce si cum am gresit, in loc sa dam vina pe noi insine sau pe celalalt?

De ce nimeni nu ajunge sa ma cunoasca cu adevarat? De ce nimeni nu ma cunoaste intrutotul? De ce?... Am ajuns sa cred ca nici macar eu nu ma cunosc.. Oare m-am ratacit de trupul meu? Oare trupul si inima merg in continuare spre “destinatie” cu “trenul vietii”, iar sufletul mi-a ramas ratacit intr-o “statie”?? Dar unde?? UNDE??? Si mai ales de ce? De ce m-am ratacit de mine insami? De ce nimeni nu ma cunoaste? De ce?
Uneori simt ca distrug tot ce ating... Distrug sentimente frumoase... Frang inimi fara sa-mi doresc.. Ma ranesc ranindu-i pe ceilalti.. Pe cei la care tin…
De cate ori nu m-am inchis in camera mea, m-am ascuns intr-un coltisor si am inceput incet sa plang? De cate ori nu ma uitam in gol cautand ceva? De cate ori nu am iubit departarea? De cate ori n-am evadat in Gradina Publica incercand sa ma desprind de lume… de mine… de ei… ?

Am pierdut-o si pe ea… Ultima prietena.. De ce? De ce-am pierdut-o? A cui a fost vina? A mea, a ei? Nu stiu... NU am cautat vinovati… Poate am pierdut-o tocmai pt ca ea nu ma cunoaste/cunostea… Dar eu de ce o cunosc pe ea? De ce simteam ca asa se va intampla? De ce? De ce stiam exact ce va spune si face? De ce stiam ca o sa regrete, o sa se-ntoarca.. Dar o sa dea inapoi exact atunci cand mai avea doi pasi de facut si intra iar pe “usa” “cabinei” in care “calatoresc”? De ce stiam ca o va vedea deschisa, va arunca o ultima privire, apoi nu va mai intra? Eu am lasat “usa” deschisa… Poate va vrea iar sa intre… Poate…

Would you be enough patient, darling? Would you have enough patience to get to know me, and then to make me know myself?... Would you, darling?...

Fulgi de nea

Ninge! Nu pot sa cred! Dupa atatea zile calde - mult prea calde pentru luna decembrie - ninge... E superb...

Azi cred ca m-am trezit in cel mai frumos mod posibil... Multumesc iubitule pentru telefon... Multumesc ca m-ai trezit sa-mi spui ca ninge! E superb... Mi-am dorit atat sa ninga!

Afara nu ninge linistit... nu... bate un vant puternic si e cam frig... si eu sunt racita... cu toate astea nu m-am putut abtine si am iesit afara... Incantator... In sfarsit NINGE!