Incerc, cu mare durere in suflet, sa reconstituiesc puzzle-ul vietii mele.... dar nu pot... ma doare ce vad. 2006 nu a fost un an placut. Nu. Amintiri frumoase am avut, dar s-au sters... Au ramas cele dureroase. Au ramas clipele in care simteam ca ma pierd, au ramas clipele in care suportam o durere crunta atunci cand aripile imi erau smulse, privirea meA pierduta in noptile de vara din balconul mamei melE... Ce fac cu piesele de la sfarsitul lunii iulie?.. Ce fac cu piesele de la jumatatea lui septembrie?.. Atunci nu am trait. Nu. Atunci nu eram eU cea care respira, nu eram eU cea care statea in bratele mamei eI incercand sa resimta iubirea pt ea... eU eram doar cea de la miezul noptii, cea ce statea pe malul marii pierduta in ganduri. Cred ca au fost cele mai lungi saptamani pe care le-am trait pana acum... Daca nu era el... singurul prieten ce mi-a mai ramas.. poate nu m-as fi ridicat din abisul in care era cat pe ce sa cad. (Iti multumesc inca o data ca, desi la distanta fiind, ai acceptat sa vorbesti cu minE la telefon si sa ma asculti >:D< ) Dar nici cand am ajuns acasa nu m-am simtit bine... Eram si mai tulburata de prezenta lui... Asa cum mi-a zis o prietena aseara, "de cand am venit din Spania nu ai mai fost un om normal" : cred ca are dreptate. Nu, nu am mai fost un om normal (asta privind prin ochii meI, prin normalitatea meA, caci numai normala nu sunt eU.. ) pana pe 4 noiembrie, ziua aceea fermecata ce nu o voi uita niciodata, ziua cand l-am intalnit pe eL. Am simtit ca trebuie sa am incredere in eL... si .. in secunda urmatoare m-aM vazut spunandu-i tot ce aveam pe suflet, tot ce tineam in minE de atata timp, tot ceea ce ma determinase sa ma rup de realitate... M-A readus la viata... da... parca dormisem 1000 ani si abia acum realizasem cate aveam de facut. Am trecut trei luni de cand am reinceput sa traiesc... Sunt trei luni de cand simt cum aripile se refac pe zi ce trece mai mult...
In cartea sa, "Viata ca o prada", Marin Preda sustinea ca: "relief au numai lucrurile negative, iar lumina din sufletul nostru cu cat e mai puternica, cu atat mai mult subtiaza toate contururile din amintire si ne descurajeaza sa le reconstituim". Am urat cartea asta, dar din ea mi-au ramas intiparite in minte unele meditatii ca cea de sus, care se rasfrange asupra amintirilor. Sa fie oare adevarat ca cu cat amintirile sunt mai frumoase, cu atat se uita imprejurarile in care au avut loc, viu ramanand doar sentimentul, iar amintirile urate nu sunt uitate, ci din contra, raman vii in suflet, la fel ca si toate detaliile legate de ele? Eu zic ca da... de multe ori mi s-a intamplat asta. Chiar si acum, daca incerc sa-mi aduc aminte de aceea perioada neagra, resimt totul... si stiu totul.. pana si cele mai mici detalii...
Si tot nu reusesc sa-mi refac puzzle-ul vietii... lipsesc ceva piese.. intrebarea e: tU stii ce lipseste?...
Si tot nu reusesc sa-mi refac puzzle-ul vietii... lipsesc ceva piese.. intrebarea e: tU stii ce lipseste?...
2 comentarii:
pai nu stiu ce lipseste din puzzle-ul taU in mod deosebit - stiu bucatele, dar TOT ce stiu este ca vreau sa il refac cu CE pot eU, CUM pot eU si sper sa o fac bine...
amintirile rele, ca si palmele lasa urme, pe cand cele frumoase, asemenea mangaierilor se imprima pe suflet lasand acolo un zambet ce ne ajuta sa trecem peste MULTE.
iubirea nu se masoara in grame, nu se exprima in cuvinte si nu se daruieste in mana. ea se simte :)
aripile rupte se reconstituie sau se inlocuiesc. lacrimile ce cad se saruta si se sterg.
puzzle-ul taU e al tau, dar incet incet piesele ii sunt oferite si celui de langa tinE :) devenind astfel si putin-putin puzzle-ul sau. rezolvarea lui tine de doI :)
asadar - un eU iubeste-o eA cu tot cu puzzle si piese :*
Din toate greselile trebuie sa invatam...din ce e urat sa pastram partea frumoasa,sa tinem capul sus si sa nu lasam nimic sa ne doboare ;)
Trimiteți un comentariu